 |
| A good day to Die hard - "Dansatorul" |
"Bad boys" (1995, cu Will Smith si Martin Lawrence) erau ... evident niste baieti buni, politisti, care doar aveau metode ceva mai putin ortodoxe. Pare benign, nu? De multe ori este. Dar sa vedem cat de bine redau filmele si cartile aceste notiuni - bine si rau.
Cele mai suparatoare mi se par niste meta-clisee (clisee care se gasesc in structura cliseelor - sic!). Cel mai vizibil este urmatorul: "bunul" ajunge in mana raului care ... il bate! il leaga! il batjocoreste! dar... de cele mai multe ori il lasa in viata. Asta in timp ce spectatorul are timp sa-si zica "ce rau e asta!". Deci am stabilit: este un tip rau, am inmagazinat si ceva resentimente in privinta lui. Urmeaza Happy End-ul: "cel bun" are o fractiune de timp liber pe care nu o iroseste, nu il bate, nu il leaga, nu-l batjocoreste... doar il impusca pe loc si apoi saruta eroina principala in timp ce corpul neinsufletit al "raului" este inca in cadru. Si noi plecam fericiti si impacati acasa.
???
Pai eu vad asa: nu avem bun si rau (in acest cliseu), ci invingator si invins. Unde primul este o specie mai periculoasa, mai adaptata la jungla vietii.
Bineinteles, exista ceva variatii in utilizarea acestor clisee. Un exemplu: "Dansatorul", baiatul rau din "A good day to Die Hard". Acest super-killer ce face? E "sentimental": nu-i poate elimina pe cei doi McClane fara sa le explice frustrarea sa fata de nenorocul rusilor ca el fata de americani, ii leaga, ii cearta, ii bate .. ca sa aiba timp cei buni sa scape.
Alt exemplu de "ineficienta": in Pulp Fiction, Jules Winnfield tine o predica de doua minute celui pe care avea sa-l impuste. De ce? Tarantino stie. Sau dupa ce am vazut in "Ïnglorius Basterds", probabil ca nu: sunt momente cand naratiunea nu are logica, e doar scena pentru efect. Nostim este ca unii spectatori gusta asa ceva, acesta "mancare" cu gust aparent si zero calorii (continut).
 |
| Pulp Fiction: "predica" |
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu