Egoistul

N-am avut norocul sa prind perioada de aur a teatrului romanesc.  Nici nu ne-a ramas de atunci filmari ale pieselor decat doar in putine cazuri. O tara vecina are, de exemplu, de cinci ori mai multe inregistrari de piese de teatru din aceeasi perioada.

Am avut norocul sa-i vad totusi pe cativa din actorii acelori timpuri. Nu e nici o discriminare fata de prezent sa spunem ca acele vremuri au fost "de aur". Acesti actori de care spuneam mi s-au parut din alta lume fata chiar de cei mai buni din generatiile mai noi. Asadar am putut vedea: "Tache, Ianche si Cadar" cu Gheorghe Dinica, Radu Beligan si Marin Moraru, "Egoistul" cu Beligan, "Ultima ora" cu Dinica si Moraru, "Cotletele" cu Dinica si Beligan. Unele dintre ele le-am vazut de doua sau chiar trei ori si nu mi se pare suficient.

In "Egoistul" , Radu Beligan este tot timpul pe scena si are poate mai mult de jumatate din replici. Prima data l-am vazut cand era ceva mai "tanar", acum cativa ani, Si atunci aveam o strangere de inima pentru efortul depus de el, avea probabil mai mult de 84 de ani. Dar actorul era in forma - silueta era mai firava decat inainte dar vocea inca puternica. 

Am revazut acum, de curand, piesa. Domnul Beligan avea probabil 93 de ani. Era "mutat" dintr-un loc in altul al scenei odata cu intunericul lasat pentru schimbarea decorului. Era ajutat sa se ridice sau sa stea jos. Vocea era mai slaba - noroc ca sala este mica si stateam aproape. La final nu a putut decat asa apara in cadrul usii de la scena pentru aplauze. 

Dar... jocul lui avea aceeasi forta, sutele de replici le spunea fara probleme, el era insusi personajul. N-am vrut initial sa ma mai duc la piesa , imi era mila de efortul pe care stiam ca trebuie sa-l depuna. Vazand piesa, acest sentiment a disparut si pentru un forte bun motiv: "Egoistul" Beligan era cel mai fericit om din sala, el se bucura si traia cel mai mult acesat spectacol din mai multe motive: stia ca face ceva extraordinar si stia ca ii face pe ceilalti fericiti.