Visul din "Vis"

Am vazut picturi ale vechilor maestri...

(posibil spoiler)

Am reusit in sfarsit sa vad "Vis". O parte din spectacol am vazut mai demult la televizor. Chiar si asa a produs asupra mea o impresie foarte puternica si am dorit sa-l vad si realitate. Am vazut mai intai "Don Quijote" la Teatrul National. Dupa aceea am crezut ca am inteles cateva lucruri despre arta lui Dan Puric. In primul rand faptul ca trebuie sa stai aproape de scena (am stat in randul doi), ca sa poti vedea ce face cu adevarat. Daca la opera poti sa vezi baletul si de la balcon, pe Dan Puric trebuie neaparat sa-l poti vedea de aproape: dansul lui nu este numai dans, pantonima lui nu este pantonima (revin la acesta ceva mai incolo). 

Arta domnului Puric

Apoi credeam ca m-am dumirit ce arta slujeste domnul Puric: nu este (doar) pantonima, nu este (doar dans), nu este (doar) teatru. Este toate acestea la un loc, impletite, fara putea fi separate intr-o ARTA NOUA. Nu este o asamblare , o succesiune a acestor arte , este o imbinare a lor secunda cu secunda.

Vis

Asadar, madrindu-ma cumva ca am descifrat acest secret cultural (sic!), voiam sa vad ceva care intuiam ca este deosebit: spectacolul "Vis". Si am reusit asta de curand. Sa va spun. "Vis" este format din mai multe scene oarecum independente, fiecare spunand o mica poveste sau ceva mai altfel decat o poveste. 

Publicul a fost tratat cu grija (sic!) , prezentanduise diverse genuri treptat , de la comic (si mai facil) catre dramatic

Primele secvente au fost din registrul comediei. De exemplu un pianist care semana cumva cu personajul lui Rowan Atkinson de la Olimpiada (oricum scena lui Puric e mai veche de 2012), dar cu mult mai multa munca si elaborare. In anumite momente, ca acelea de interactiune cu publicul, parea inspirat din Louis de Funes. Chiar daca s-ar fi inspirat, sa incerci sa faci ceva din Funes si sa poti reusi este deja extraordinar.

Al doilea gen artistic a fost combinatia dans-pantonima-poveste. "Mimand" un om calare (si calul!) artistul danseaza pe ritmuri americane, rusesti si romanesti. Era dans, era si pantomima, era si teatru in acelasi timp. Daca voiai sa vezi teatrul trebuia sa-i urmaresti fata si mainile, daca voiai sa vezi dansul trebuia sa-i urmaresti picioarele. Nu puteam (!) oricat m-as fi chinuit sa le vad pe amandoua in acelasi timp. Aveam oarecum perceptia lor, dar nu puteam sa le urmaresc decat secvential. Eu, spectatorul, nu puteam asimila cat imi oferea artistul.

Urmatorul gen a fost pantonima-dans-teatru dramatic. Personajul incearca sa evadeze din sucesiunea de inchisori in care este prins in societate. Evadarea completa poate fi atinsa numai cu evadarea din acea societate.

Apoi am vazut iar pantomima-dans-teatru, dar nu a mai jucat Dan Puric, ci mainile lui. Acestea au fost pe rand flacari, pasari si in final au spus povestea de dragoste, viata si moarte a unui cuplu.

Dupa am mai spus, credeam ca am cheia cifrului "noi arte". E noua, pentru ca nu cred ca mai exista cineva sa imbine pe lumea acesta cele trei: pantonima, dans si teatru intr-o singura forma si sa faca totul la un asemena nivel artistic.

Ultima parte insa ... 

Sa depun marturie ce am vazut: am vazut pictura, imagini rupte parca din maestrii cei vechi care se "jucau" cu compozitii din lumini si umbre. Am vazut statui si sculpturi. Am vazut film: imagini venite parca din "La passion de Jeanne d'Arc" de Carl Dreyer sau realizarea unui regizor maiastru care se invartea cu camera in jurul personajului cazut "in ganduri" (im realitate, lumina statea pe loc, iar artistul se rotea fara ca noi sa percepem asta).

Am inteles, sau nu, ce mai conteaza? Conteaza bucuria in fata artei. Avem cativa artisti care sunt cumva unici, pentru ca au facut ce nu face nimeni. Sper sa nu se supere nimeni de aceasta alaturare. 

Maria Tanase. Gheorghe Zamfir. Tudor Gheorghe. Dan Puric.